Marius Cruceru

Carpe Diem! Despre „vreme” si „moment”, Efeseni
5:16
Profesorului Eugen Munteanu, om cu o putere de munca impresionanta ,  care m-a asezat pentru prima data la „bancul” de lucru al filologilor.
Efeseni 5:16 Rascumparati vremea, caci zilele sunt rele.
Dictonul lui Horatiu nu a fost foarte popular printre crestini datorita cultivarii unui stoicism afisat uneori cu emfaza, cu origini la fel de pagîne ca si epicurismul pe care l–am putea b anui în lozinca de mai sus.
“Bucura -te de clipa prezenta ” putea fi tradus de comunitatea cre stin ca un îndemn la o viat usoara, chiar
usuratica – un pacat împotriva sobrietaii cerute de la un adevarat copil al Domnului si urmas al lui Cristos, Cel despre care Evangheliile nu ne spun nicaieri ca ar fi rîs sau c s–ar fi
“distrat”. De fapt, traducerea corect a textului este: „smulge clipa, culege momentul”.
Pentru grecul antic – si se stie ca latinii precum Horatiu au început sa gîndeasca greceste datorit fenomenului de interpretatio romana – existau doua notiuni pentru timp. Se poate trai în timpul chronos, timpul istoriei, timpul curgator, care bate toba în “mersul lumii”, timpul care ne macina – trista imagine a clepsidrei rasturnate care te apropie de moarte –cauza stresului cotidian, cel ce devoreaza , acela fiind zeul care i–a mîncat copiii. Dar se poate trai si în kairos, timpul potrivit,  momentul profitabil, secunda plina , bataia de ceas care nu te
apropie de moarte, ci de ospatul vesnic. Putem deci privi curgerea vietii ca o succesiune de momente oportune. În Septuaginta, Eclesiastul începe în capitolul 316 astfel: „este o vreme pentru toate, dar este un moment...” sau un timp alacum-ului.
Exist un timp al acum–ului lui Cristos. Kairos este acum–ul lui Cristos care, desi avea de savîrsit lucrarea de
mîntuire a întregii lumi, îsi gaseste si timp de dialog cu teologul Nicodim, dar si timp de “irosit” cu Samariteanca la fîntîna. Cristos îsi traieste viata moment cu moment, sarbatorind clipa potrivit , fara a cadea prada urgentei de a împlini o misiune atît de glorioasa care i-ar fi putut da durerile de cap specifice omului important, omului de succes care stie ca fara el lumea nu se poate roti linistit .
Cristos are un fel fascinant de a “pierde vremea” fara a irosi vreodat timpul, asa cum orice persoana public a zilei de azi nu ar mai face. Cristos nu da voie timpului s treaca peste el, ci el petrece timpul, fiind în pururea petrecere, fara sa se treaca, dupa cum bine îl obisnuise partasia din vesnicii în vesnicii cu Tatal si cu Duhul. Asa cum bine observa Steinhardt, Evanghelia abunda în ospete si petreceri, ba la Petru, ba la Zacheu, unde si cu cine nu te astepti – socante însotiri pentru fariseii care priveau cu indignare la tînarul rabin din Nazaret.
Oare nu era Mîntuitorul destul de patruns de importanta misiunii Sale? Este greu sa traiesti cu o agenda în care ai înmultiri de pîine, vindecari i predici pe munte, învieri în celalalt capat al tarii si audiente particulare s i totusi,
Evanghelia ne lasa sa întelegem ca timpul lui Cristos se scurgea altfel decît al nostru, se petrecea. Si rascumpararea vremii ne-a învatat prin culegerea fiecarei clipe si smulgerea momentelor din curgerea vremii.

Poate ospaul si sarbatoarea sunt poarta tainica prin care putem trece dintr-un timp în celalalt, din trecere spre petrecere, pentru a ne întoarce din nou, dupa ce vom fi iesit din mijlocul trudei, înapoi la osteneala . Veselia s i bucuria sarbatorii din Cana si Praznicul Corturilor sau Sarbatoarea Luminilor din capitolul 8 din Ioan sau veselia din casele unde vamesii, pacatosii si femeile fara capatîi luau masa cu Cristos erau poate portile prin care neinvitatii de la colturile ulitelor intrau la Nunta, dupa cum ne spune pilda. Cristos a trait sarbatorile aici
pentru a ne învta si invita la sarbatoarea de dincolo de istorie, cînd va sa vina veacul viitor.
De fiecare dat cînd suntem înaintea unei alte sarbatori în care celebram trecerea Fiului lui Dumnezeu de la timpul vesniciei la timpul trecerii noastre, de la sarbatoarea dinainte de veacuri la veacul nostru, adica întruparea în lume, trebuie sa învatam cum sa parcurgem drumul invers strabatut de El. Trebuie sa învatam cum sa iesim din timpul curgator, în care El, Vesnicul a intrat pentru o vreme, pentru a culege clipa încremenita a sarbatorii, pentru a ne obisnui cu lipsa timpului, cu învesnicirea. Sarbatorim intrarea celui Vesnic în lumea
încercata de moarte, venit sa ne aduca pe noi la viata vesnica.
Sarbatorim ca a venit “pentru noi si pentru a noastra mîntuire”, sa ne mîntuie si de pacatul unui timp pacatos pe care îl irosim în întuneric – mîntuirea de clepsidra obsedanta si de agende urgente –, pentru a ne aduce odihna promisa în Epistola catre Evrei, o odihna de lucrarile noastre s i de faptele noastre, odihna acelui astazi din capitolul 3, si sa ne mîntuiasc de prea tîrziu–ul neascultarii noastre.
A venit Cristos ca sa ne mîntuie si de modul în care ne petrecem banalul de fiecare zi. A venit pentru a ne aduce timpul potrivit, momentul profitabil, modul în care se poate trai în Împartie, a venit sa ne mîntuiasca de obisnuit si de cotidian, confruntîndu-se cu ele si facînd din fiecare clipa clipa minunii si a extraordinarului, schimbînd mireasma fiea rui moment, o “mireasm de la viata spre viata ”.
Nu trebuie sa mai încercam sa fugim de propria noastra viata, de banal si de obisnuit, fiindc Cristos cel întrupat, pruncul care a a sfintit scutecul si ieslea, a venit ss preschimbe toate cele cotidiene în sarbatoare.
Ion Creanga pomeneste într-una din scrierile sale o batrîn care spune cam asa: “de–ar fi toate zilele numai
pretrecere s i veselie s i numai o zi de lucru si aceea sa fie sarbatoare.” Aceasta a venit Cristos sa faca . Este cunoscuta predispozitia românului pentru petreceri, pentru chefuri si desfatare la taclale, în zilele de oprire din iuresul zdrobirii cotidiene pentru pîinea de fiecare zi. Oare nu se poate converti si aceasta pornire, oare nu putem da neamului nostru odihna si de aceste porniri spre bucuria trecatoare a crîsmei? Oare nu se
poate întoarce la Cristos si aceasta bucurie a petrecerii în bucuria de a petrece la ospaul vesnic la care ne cheama Mirele în cele de pe urma ?
O revenire la spiritul Evangheliei ar putea fi întoarcerea la bucuria de a sarbatori, de a petrece sarbatorile în Domnul, recuperîndu-ne simtul sarbatorii, facînd exercitii pentru ce ne asteapt o vesnicie întreaga , pentru ca am pierdut predispozitia la a ne simti bine într-o morocaneala si plicticosenie de care se fac vinovate “tranzi iile” – stari de spirit straine de litera Scripturilor care ne îndeamn , de la Levitic 23: 41–44 i pîna la Apocalipsa 22, la a petrece sarbatorile în Domnul, pentru ca
sarbatorile nu sunt “nici ale noastre, nici ale copiilor, nici ale copiilor copiilor nostri”, ci ale Domnului. Poporul ales a pastrat cu sfintenie porunca de a ssrbatori, trecînd de la chronos la kairos macar din cînd în cînd, si pîna a avea modelul lui Cristos de petrecere a timpului în trecere. Cu atît mai mult noi, care am vazut pe Cel în care locuia toat plinatatea Dumnezeirii cum a umplut momentele de plictiseal ale acestei vieti cu serbare, ar trebui sa învtm iar si sa sarbatorim si sa ne bucuram, sa iesim în timpul “demn de pierdut” si de petrecut în închinare, prin contemplare si în veselie. 
Sa învatam “sa legam sarbatoarea” asa cum ne învata psalmistul, sa ne legam de sarbatori ca “stîlpi de aducere aminte”. S-a spus despre noi, românii, ca, mai ales dupa 1990, ne–
am pierdut acel “simt al sarbatorii”, puterea de a ne bucura unii cu altii chiar si la mai putin spiritualul cozonac de Patti si la “pagînul” si prea putin biblicul brad de Craciun. Oare asa sa fie? Am putea fi sare si lumina pentru un neam pus pe chefuri si care nu vede în noi decît niste semi-asceti putin cam ipocriti si lipsiti de gust, daca în ziua de sarbatoare am putea sa ne desfatam cu adevarat, cu o bucurie nesimulata, si ne desfatam de Domnul Sarbatorii, asa cum ne învata Isaia în capitolul 58.
Este iarasi Craciun. Iata un prilej bun de exercitii pentru a ne recupera simtul sarbatorii si dorinta de a petrece, dar cu Domnul Întrupat care vine sa ne rascumpere timpul si sa îl transforme în clipa de bucurie. Deci, sa iesim pentru o clipa din timpul care trece pentru a ne bucura de clipa, de acum, si sa împietrim kairos–ul, momentul care se învesniceste într-un stîlp de aducere aminte pentru generatiile care vor urma. Sa ne întoarcem din trecere si sa rasturnam felul în care gîndim despre timp si vremuri, despre curgere si momente, pentru a
trai asa cum a trait El.
Carpe diem! Bucurati–va, iarasi va zic, bucurati–va fara a uita de preînchipuirea Ospatului Ceresc...
Multumesc, frate Marius